În căutarea lui Porcelaine

Mirosea a cafea în bucătăria mamei, de fiecare dată când intra. Radioul. Se scufundă în apa caldă, opri jetul și muzica umplură aerul. Își încălzi pieptul, gâtul, aducând apă cu palmele. Pipăi cu grijă cicatricile și îi veni în minte gâtul înroșit al mamei. Se văzu la pieptul ei zbătându-se, lovind-o în piept atunci când mamaie Groșanu voia să îl lase acasă. Nu vreau cu tine, nu vreau cu tine! Vreau cu mamaie Groșanu! țipa copilul. Mama îl strângea cu brațe tari, uitându-se cu un zâmbet de cristal la toată zbaterea copilului. Voia să îl țină cu forța, apoi se uita în creștetul lui așteptând să se opreasă. […] Lacrimile băiatului care dădea cu pumnii îi curgeau în sân. Îl privea atentă, descoperea în el o ființă nouă, necunoscută până atunci. […] Dacă nu vrei la mine atunci du-te la ea, eu nu te țin cu forța. Ia-ți hainele și du-te! a spus mama zâmbind în continuare egal, distant, punându-l jos, ca pe un pisoi sălbatic, la picioarele ei. Copilul, gâfâind și ud de lacrimi, a încetat brusc și a fugit în casă. Flavius căută în amintiri și se văzu a doua zi, mic, în colțul camerei părinților, ghemotocit după pat, așteptând-o singur pe mama să se întoarcă de la serviciu. Auzi ușa descuindu-se cu cheia, de trei ori, apoi scârțăitul de metal greu al balamalelor, mama apăru în prag, iar el fugi spre intrare fericit. Mama, ai venit! Oprindu-se văzu că ea nu venise. Ușa era neagră, înaltă. Deschise cu teamă și verifică. Strigă tare din capul scărilor privind în jos către ușa blocului: mama! Nimeni nu era prin întunericul treptelor, nimeni, până jos la geamul care strălucea de lumină.