Istoria nebuniei în epoca clasică

Michel Foucault a lasat o opera vasta si provocatoare, ordonata de cateva teme esentiale pentru societatea modema: nebunia, delincvena si instititutiile corespunzatoare, sexualitatea, „arheologia“ cunoasterii, raportul acesteia din urma cu puterea. Influenta lui intelectuala a fost comparata cu aceea a unui Kant sau Nietzsche: dupa fiecare dintre ei, subiectele de care s-au apropiat nu mai pot fi atinse in chip inocent. In ciuda titlului, cartea nu este o istorie a nebuniei in secolele XVII-XVIII, pentru Foucault nebunia neexistand ca atare, nefiind o constanta antropologica. Problema centrala a lucrarii e aparitia a ceea ce autorul numeste „practicile“ – mai mult sau mai putin rationalizate, regularizate, constiente – care deseneaza conturul modern al nebuniei: discursul psihiatriei, nasterea azilului, institutionalizarea alienatilor. Iar la Foucault, „practica“ este deopotriva maniera de a gandi si de a actiona, de a spune si de a face. Asadar, cititorului i se pune la dispozitie o demonstratie complexa si solida, minutios sustinuta cu documente de arhiva si publicatii aproape uitate, care propune o imagine imprevizibila a nebuniei si, in consecinta, a ratiunii, a fiintei umane, a modernitatii.