Ultim@vrăjitoare

S-a vorbit — şi încă destul de mult - în literatura noastră de după 1990 despre un fel de criză a resurselor şi temelor prozei. Cred însă că senzaţia de criză - încercată deopotrivă de critici şi prozatori - îşi avea temeiul mai degrabă în nerăbdarea generalizată a unei noutăţi cu orice chip şi în frustrările noului nostru mediu social şi cultural (cu toate convulsiile şi neputinţele lui) decît într-o reală sincopă a potenţialităţilor narative efective ale zilei. Aspectul cel mai interesant al dedesubturilor acestei false senzaţii consta în entuziasmul contestatar îndreptat — cum, de fapt, şi era de aşteptat - împotriva unor prozatori (aşa-numiţii optzecişti) care - vezi Doamne! - prin sofistica lor textualizantă şi ironismul lor sterilizam, puse conjunctural pe roate în abia încheiatul ultim deceniu comunist, contribuiseră din plin nu doar la secătuirea literaturii noastre de sevele vieţii, ci şi la compromiterea ei - pînă la plictiseală, după opinia cîtorva cronicari săptămînali - printr-un soi de academism tehnicist. Toate bune şi frumoase, totul trebuie început de la zero - s-ar fi putut spune atunci, mai ales că duhul devastator al unor noi exigenţe epice se lăsa decelat în orizontul de aşteptare atît al pre-, cît şi al postoptzeciştilor - însă noile cărţi ale noilor veniţi (Ion Manolescu, Adrian Oţoiu, Caius Dobrescu, Ovidiu Verdeş, Ştefan Car aman ş.a.) vorbeau mai degrabă despre o continuitate în spirit cu reclamaţii decît despre 0 trimitere a lor, prin clasarea problemei, pe tuşa unei viziuni estetice depăşite. S-a văzut apoi că în realitate aşa-numita criză e doar un proces de manifestare pe mai departe a unei paradigme ce nu-şi putea epuiza atît de uşor formele şi substanţa, tocmai pentru că ea era o paradigmă şi nu altceva (adică un fenomen pasager, de natură superficial avangardistă. să zicem). Putem constata astăzi că această criză continuă, în ciuda unor evidente schimbări de viziune şi stil - oferite însă cu prea multă stridenţă, fără o minimă reflecţie teoretică prealabilă - ca forme de ruptură, cînd în realitate ele nu reprezintă decît semnele unei benefice continuităţi.